31.07.2020
Moldova, Timpul nostru

Inimă de mamă

Cum ar fi dacă ați fi o femeie care muncește toată viața din greu pentru a-și crește de una singură cei doi copii. Lucrează vânzătoare ba la un magazin, ba la altul. Nu prea are timp de pierdut pentru propriile plăceri, creștere profesională, ori informație care nu ține nemijlocit de nevoile stringente ale familiei. Unicul lucru cu care se mai alină sunt slujbele de la biserică, la care merge în fiecare duminică. Așa a făcut și mama, și bunica ei și, la urma urmei, e unicul loc în care găsește un pic de liniște.

Despre homosexualitate a auzit câte ceva, dar numai de rău și a evitat să vorbească ori să se intereseze ce mai e și asta, ținând în felul ăsta răul departe de casa și copiii ei și mulțumindu-i, de fiecare dată, lui Dumnezeu că i-a dat copii „normali”.

Și uite, trecând în grabă printr-o viață deloc ușoară, plină de lipsuri și evenimente care au tot încercat s-o doboare, după două atacuri cerebrale, femeia se pomenește că fiul de 23 de ani îi recunoaște că este homosexual. Fiul în care își pusese atâtea speranțe, se dovedește a fi „necuratu”, cum a convins-o ani la rând biserica. Cum să se mai ducă ea acum la biserică, cum să se uite în ochii părintelui, cum să trăiască cu această pedeapsă cruntă de la Dumnezeu?!

Este un fragment din povestea Alei, o femeie din Chișinău. Însă povestea ei seamănă leit cu poveștile altor mame care au o viață obișnuită de femei intelectuale sau muncitoare; din sat sau de la oraș; cu familie monoparentală sau cu un soț iubitor alături; credincioase sau nu prea; care pur și simplu află într-o bună zi că băiatul sau fata lor este homosexual(ă). Și viața lor nu mai e ce a fost până atunci.

Am crescut într-o familie credincioasă, retrasă. Auzeam de cazurile astea, dar așa de tare îmi era frică de ele, că nici nu vroiam să aud. Mă gândeam că, slavă Domnului că am copii normali, iar restul- Dumnezeu cu dânșii. Nu mă interesam, nu încercam să înțeleg. Stăteam liniștită ... își începe Ala a depăna povestea, foarte emoționată și nesigură. Au trecut mulți ani de la noutatea care a zdruncinat-o, dar nici azi nu are curajul să vorbească deschis despre homosexualitatea fiului său. A acceptat să-mi vorbească după ce i-au spus niște prieteni că poate avea încredere în mine și numai după ce i-am promis că îi voi păstra anonimatul.

Ala, povestiți-mi cum și în ce circumstanțe ați aflat despre faptul că fiul DVS este homosexual?

Vedeam că se întîmplă ceva în sufletul lui. Avea un comportament foarte straniu. Stătea zile întregi încuiat în odaia sa. Încercam să-l întreb ce are și el nu vroia să-mi spună nimic. Nu mai puteam suporta situația asta. Știam că se întâmplă ceva serios cu fiul meu, iar el tăcea. Bănuiam că s-a îmbolnăvit, dar oricât încercam să-l descos, mă ignora. Starea asta a durat din luna februarie și până în mai. Au fost câteva luni de certuri interminabile, am ajuns să-l alung de acasă și a fost plecat pentru o lună la cineva dintre prieteni. Apoi a revenit și calvarul a continuat.

Îi era frică să recunoască că este homosexual?

Da, l se chinuia să-mi spună și nu putea. Era foarte deprimat. Atât de tare îl apăsa pe inimă că trebuie să-mi spună și nu putea. Mai târziu am aflat că era pe cale să-și pună capăt zilelor, pentru că n-a crezut că îl voi putea înțelege și accepta vreodată.

El știindu-mă bolnavă, cu probleme de inimă, îi era frică să-mi spună. Se temea că nu voi rezista și atunci i-am spus: „Tu știi prin câte am trecut în viața asta și am rezistat. Orice ar fi, te rog să-mi spui adevărul așa cum este. O să rezist și de data asta”.

Atunci m-a pregătit, mi-a spus să-mi beau medicamentele. Însă când mi-a spus- nu am rezistat. Mi s-a făcut foarte rău. Mi-am revenit cu greu. A fost ca un trăsnet. Nu am fost pregătită pentru o mărturisire ca asta.

Ce a urmat?

Nu l-am crezut. Nu vroiam să cred că e adevărat. Eu aveam operație la picior, nu puteam merge. Așa că fiul a chemat un taxi și ne-am dus la oficiul organizației Genderdoc-M. Eu nu prea știam unde am ajuns și le-am zis oamenilor care m-au întâmpinat: „Faceți ce vreți cu el. O să vindem apartamentul, numai să-l lecuiți”. Credeam că este o boală. Nu vreau să zic că sunt proastă, dar nu eram informată, nu știam.

La GENDERDOC-M, Natalia (n.r.Natalia Esmanciuc, Asistentă Programul Sănătatea LGBT)

 mi-a explicat cât a putut să explice unui om în starea în care eram. Mi-a spus că nu se tratează, dar nici nu e nimic rău în asta. Mi-a dat câteva filme și o mulțime de cărți de unde să mă informez. Parcă m-am liniștit un pic, le-am mulțumit și am plecat acasă cu gândul că voi găsi eu un loc unde îmi vor spune că sunt șanse să-mi tratez fiul de această boală strașnică.

Și ați găsit unde să-l vindecați?

(Râde) Am citit toată informația pe care mi-au oferit-o la GENDERDOC-M. Am început a căuta informație și în alte surse. O săptămână m-am adâncit în lectură. Studiam tot ce nu reușisem până atunci despre homosexualitate. Iar fiul meu aștepta răbdător verdictul.

Și abia aici, în aceste momente, pentru prima dată în viață, am început a comunica sincer, deschis unul cu celălalt. Atunci a început calea cea bună în relația noastră. A început o relație foarte frumoasă între mamă și fiu.

Îmi spunea că-i pare și lui rău că nu va avea vreodată o familie. Și eu i-am răspuns: „Dragul meu, să fii tu sănătos, să te văd așa frumos cum răsufli, dar familia- Dumnezeu cu dânsa! O să te întorci peste un timp și o să-ți faci și familie”. Și el îmi zicea: „Nu, mamă, niciodată”.

Și eu îi ziceam: „Uite ce frumos ești, și câte lucruri bune poți face în viața ta. Poți lucra, te poți bucura de viață. De ce să ne certăm și să pleci de acasă”. Să știi, Doinița, cât de fericită a devenit viața mea după aceste discuții. Am început a discuta toate problemele și toate neajunsurile și până în ziua de azi discutăm atât de sincer. Fiul meu este un om deosebit, dar nu puteam vedea asta din cauza prăpastiei dintre noi, din cauza că îi era frică de mine atât de mulți ani.

Nu-mi pot ierta până la capăt faptul că nu am știu cum să-l apropii de mine. Că am avut o relație atât de distantă timp de 23 de ani. A suferit foarte mult din cauza mea. Mi-a povestit mai târziu că încerca să se apropie de mine și să-mi spună, de pe la 13-14 ani când a înțeles ce i se întâmplă, dar credea că îl voi bate, îl voi alunga de acasă, ori nu va rezista inima mea.

Dar aveați o atitudine atât de nagativă față de homosexualitate. Ce v-a ajutat să acceptați atât de ușor homosexualitatea propriului fiu?

O, nu a fost deloc ușor. A fost multă frică. Nu știu dacă mă înțelegeți. Chiar dacă vă povestesc acum cu zâmbetul pe buze și cu mult optimism, să știți că am trecut prin momente foarte grele, de care nici nu vreau să-mi amintesc. Și totuși am ajuns la un final fericit, pentru că aveam încredere că totul va fi bine.

Dar nu ați căzut pradă emoțiilor. Mai mult, ați reușit să-l încurajați și pe el.

Dacă mă uit în urmă și mă gândesc că nu l-aș fi acceptat, ce s-ar fi ales din noi? Mi-e frică să mă gândesc la asta. Zicea că era gata să-și pună capăt zilelor pentru că nu mai avea pentru ce trăi. Credea că dacă îmi spune pot să mor de inimă. Dacă eu eram credincioasă și eram în fiecare duminică la biserică, părea că nu prea sunt șanse se pot accepta una ca asta.

Dar ceea ce trebuie să știe părinții ăștia furioși pe copiii lor homosexuali este că niciodată nu e vinovat copilul. Poate că s-a născut așa, poate că e vina părinților, dar cu siguranță nu ai de ce să îți învinuiești copilul pentru orientarea sa sexuală. Să ne bucurăm de copiii noștri și să-i păstrăm cum ni i-a dat Dumnezeu. Dacă o să-i înjurăm, o să-i batem, o să-i alungăm de acasă nu ajungi la nimic. Pierzi sufletul ăsta de lângă tine. Altceva nu obții.

Fiul meu a avut mare noroc de organizația GENDERDOC-M, unde și-a găsit prieteni, oameni care să-l poată sprijini, a avut acces gratuit la psiholog. Mă bucur că nu a fost singur în acele momente complicate, în care eu nu am știut să-i fiu alături și să-l ajut.

Relațiile cu fiul s-au îmbunătățit după coming out, dar cum a evoluat relația cu restul lumii?

Când am aflat, m-am speriat foarte tare că poate afla cineva. Îmi părea că e o crimă. Așa că i-am spus că trebuie să ascundem adevărul de restul oamenilor.

Fiica mea, sora lui mai mare, nu a aflat decât un an în urmă. Nici după căsătoria oficială a băiatului nu i-am spus. Ne era frică să-i spunem, pentru că era foarte agresivă. A mai văzut fotografii de-a lui cu alți băieți pe rețelele de socializare și mi-a spus: „Nu cumva are altă orientare? Să afli mamă, că dacă e într-adevăr gay, trebuie ucis, alungat de acasă”.

Cand am auzit una ca asta de la propria fiică, i-am zis fiului să tacă din gură să nu știe nimeni. Și el a tăcut.

Abia după câțiva ani, după ce a plecat din țară și s-a căsătorit legitim cu băiatul pe care îl iubea, mi-a spus într-o zi că refuză să mai tacă. Că e așa cum e și nu-i pasă de opinia altora.

Atunci a aflat și fiica. Imediat cum a aflat l-a așteptat împreună cu soțul și cei trei copii în ospeție, în Anglia. S-au întâlnit și l-a acceptat fără nicio rezervă. Cand i-am spus fiicei că îmi era frică să-i spun adevărul din cauza vorbelor pe care mi le spusese, a zis că nu știe ce era atunci în capul ei. A fost o distanță emoțională mare între frați atâția ani. Îmi pare foarte rău pentru timpul pierdut.

Povestiți-mi despre căsătoria oficială a fiului. Cum a fost?

Îmi părea că acceptasem situația, pentru că îmi spunea când iese la întâlnire cu vreun băiat, mai negociam cum să se îmbrace, să nu se expună pericolului. Vorbeam deschis despre sentimente, despre relații... dar într-o bună zi a venit cu o noutate care m-a dezechilibrat din nou. Mi-a spus că iubește un băiat și nu poate trăi fără de el. Mi-a spus că intenționează să se căsătorească. Îmi era frică. Deja știam multe, parcă înțelegeam. Dar căsătoria era prea de tot pentru mine.

Am chemat acasă băiatul acela și am avut o discuție serioasă cu el. Le-am zis că dacă vă luați (n.r. vă căsătoriți) să fie serios, să nu vă răzgândiți peste câteva zile. Că eu nu știu cu ce se poate termina iubirea asta a voastră, să nu-l lași cu inima frântă pe fiul meu. Ei Doamne ferește ce mai țin unul la altul. Nu concepeam decât dragostea dintre o fată și un băiat, dar când văd cât de mult se iubesc, nu am cuvinte să vă spun.

Chiar zilele aste îl întrebam: „Tu ești fericit, nu vă certați?” Îmi zice: „Doamne ferește mamă, știi cât de mult ne iubim”. Vorbesc și cu partenerul lui, care mă asigură că se împacă bine, să nu-mi fac griji. Că știți, îmi vin diferite gânduri în cap, ca la orice mamă.

A fost foarte dureros pentru mine când a plecat din țară, că am crescut doi copii singură și mi-a fost greu. Fiica era plecată peste hotare și mă gândeam ca băiatul va rămâne pe lângă mine, că sunt bolnavă și singură. Uneori noaptea mi se face rău. Deschid ușile la casă și sun la vecini.

Știu că i-a fost greu să plece, să mă lase singură. Dar își punea viața în pericol dacă rămânea în Moldova și afla cineva că e căsătorit cu un bărbat. Am înțeles că va fi spre binele lui să plece. Poate că m-a ajutat inima de mamă deschisă. Am decis că rămân singură și l-am lăsat să plece.

Vedeam că i se rupe inima că mă lasă singură, dar s-a dus, și-a aranjat viața și mă bucură faptul că e fericit acolo. Și partenerul ăsta a lui e un băiat foarte de treabă, este foarte deștept, a terminat o grămadă de universități. Sunt mândră de ei. Mă bucură faptul că la ei totul e bine. Îi văd zilnic la telefon cum trăiesc, cum lucrează, cum călătoresc și mă bucură faptul că am avut puteri să-l înțeleg.

Și celelalte rude, prietenii știu?

Am avut o prietenă foarte apropiată de la nașterea băiatului, am fost nedespărțite timp de peste 20 de ani. Așa că a fost prima persoană la care m-am dus să-i spun durerea și parcă mi s-a părut că a primit-o bine. Îmi spunea că nu-i nimic strașnic, dar după această discuție nu am mai comunicat cu mine. De parcă nici nu ne-am cunoscut vreodată.

Dar am și prieteni care ne-au acceptat și mă susțin până în prezent. Mă întreba cum se împacă băieții, se bucură pentru reușitele lor.

Vecinii, cu care eram în relații foarte bune, au încetat să comunice cu mine. Zic, măi ce v-am făcut? Încercam să intru îm vorbă, ca mai apoi să-mi dau seama că au văzut niște poze de-ale fiului pe rețelele de socializare. Asta e, nu am că să le fac.

Rudele mi-au întors spatele imediat cum au aflat, nici nu mă mai întreabă de sănătate. Eu nu le-am spus, dar au aflat.

Și cu biserica cum a evoluat relația?

Am stat de vorbă cu trei preoți diferiți. Îmi era tare frică să mă apropii să vorbesc despre problema mea, că îmi părea că au să mă dea afară din biserică. O să creadă că și eu sunt „necuratu”. Dar nu mai puteam ține în mine, îmi era greu pe suflet și am zis: „fie ce-o fi”, mi-a da cu o cruce în cap, m-a insulta, o să rezist, dar trebuie să spun. Și știți că am dat peste niște oameni buni. E mare Dumnezeu. Mi-au zis să nu mă mai chinui atât, că este așa cum este, „rugați-vă pentru el”, mi-au zis. Și eu zic: Clar părinte că mă rog, dar uite cum e situația. Și mi-au zis că nu-i nimic strașnic. „Acceptați-l și iubiți-l așa cum este și totul va fi bine”. Și m-am liniștit după această discuție, parcă mi-am luat o piatră de pe inimă.

Apoi am avut curajul să merg și la alți preoți. Am fost la locul de trai, la Ciocana și la mănăstirea Ciuflea. Și de fiecare dată când intram în biserică, părintele mă întreba cum mă simt și dacă e bine băiatul.

Cum credeți ce i-ar putea ajuta pe alți părinți să-și accepte copiii homosexuali?

Inima de mamă, înțelepciunea, credința în Dumnezeu. Așa cum spui: „Of, Doamne ce mă doare”, când cazi și te lovești, așa să reacționezi la durerea propriului copil, să încerci să-l protejezi, să nu-l respingi. Să vrei să-l ajuți din toată inima. Dar dacă nu ai inimă, ești gol, e clar că nu mai poți ajunge la o relație bună cu propriul copil.

Am fost poate mai înțeleaptă ca mamă, nu am făcut atâta tragedie și bocete, mi-am acceptat copilul. Acum vreau să fie împreună băieții, să se bucure de viață. Viața asta e și așa complicată, nu trebuie să o complicăm noi suplimentar. Atunci când ești fericit se trăiește mult mai ușor. Vreau să fie fericiți împreună mulți ani înainte.

Doina IPATII

Previous Următorul